Declararea funcțiilor — prototipul

Ce este declararea unei funcții?

O declarare (numită și prototip) anunță compilatorului că o funcție există: cum se numește, ce tip de valoare întoarce și ce parametri primește. Nu conține codul propriu-zis.

Forma generală:

tip_returnat nume_functie(tip1 param1, tip2 param2, ...);

Observă punctul și virgula de la final — semnul că e doar o declarare, nu o definiție.

De ce separăm declararea de definire?

În programe mari, funcțiile se cheamă una pe alta. Dacă funcția A o apelează pe B, iar B o apelează pe A, nu poți să le pui pe amândouă „mai sus" în același timp. Declarările la început rup acest nod: anunți toate funcțiile, apoi le definești în orice ordine.

Exemplu concret

Vrem o funcție suma care adună două numere. O declarăm sus, o folosim în main, o definim jos:

#include <iostream>
using namespace std;

int suma(int a, int b);   // declarare (prototip)

int main() {
    cout << suma(3, 5) << endl;   // 8
    return 0;
}

int suma(int a, int b) {  // definire
    return a + b;
}

Compilatorul ajunge la suma(3, 5) în main și, datorită prototipului de sus, știe deja că suma primește doi int și întoarce un int. Verificarea tipurilor reușește, iar definirea de jos completează rețeta.

Numele parametrilor sunt opționali în prototip

Compilatorului îi pasă doar de tipuri. Aceste două declarări sunt echivalente:

int suma(int a, int b);   // cu nume
int suma(int, int);       // doar tipuri

Pune totuși numele — fac codul mai ușor de citit pentru oameni.

Recapitulare

• Declararea (prototipul) anunță antetul funcției — tip returnat, nume, tipuri parametri — și se termină cu ;.
• Permite apelarea unei funcții înainte ca definirea ei să apară în fișier.
• Tipurile din prototip trebuie să fie identice cu cele din definire; numele parametrilor sunt opționali.