Tipuri întregi

Ce este

Un tip întreg îi spune calculatorului două lucruri despre o variabilă: că păstrează numere fără virgulă (3, -7, 0, 1000000) și cât spațiu rezervă pentru ea în memorie. Spațiul se măsoară în biți, iar de el depinde direct cât de mari pot fi numerele.

Cele două tipuri pe care le vei folosi cel mai des:

1. int — 32 de biți. Ține numere de la aproximativ -2 miliarde la +2 miliarde (mai exact, până la 2147483647). E alegerea normală pentru numere „obișnuite": un index, o vârstă, un scor, n elemente.
2. long long — 64 de biți. Ține numere de la aproximativ -9.2 miliarde de miliarde la +9.2 miliarde de miliarde (mai exact, până la 9223372036854775807). Îl scoți la înaintare când numerele cresc peste limita lui int.

Mai există și unsigned (fără semn): renunță complet la numerele negative și folosește tot spațiul pentru valori pozitive. Un unsigned int ajunge astfel până la aproximativ 4.2 miliarde, dublul plafonului pozitiv al lui int — dar nu poate ține niciun număr negativ.

Cum arată

Hai să punem cele trei tipuri unul lângă altul și să vedem până unde ajunge fiecare. Numerele de jos sunt plafonul pozitiv aproximativ al fiecărui tip.

Ca să simți diferența cu numere concrete, gândește-te ce încape și ce nu:

Observă tiparul: atâta timp cât numerele tale stau sub câteva miliarde, int e perfect. În momentul în care înmulțești sau aduni multe numere mari, treci ușor de 2 miliarde și ai nevoie de long long.

Implementare C++

Programul de mai jos arată exact momentul în care int nu mai face față, dar long long da.

#include <iostream>
using namespace std;

int main() {
    // n numere, fiecare poate fi pana la un miliard
    int n = 100000;
    int valoare = 1000000000;    // 10^9, incape lejer in int

    // GRESIT: suma calculata in int
    // 100000 * 10^9 = 10^14, mult peste limita int (~2.1 miliarde)
    int suma_gresita = 0;
    for (int i = 0; i < n; i++) {
        suma_gresita += valoare;    // depaseste int, rezultat aiurea
    }

    // CORECT: suma calculata in long long
    long long suma_buna = 0;
    for (int i = 0; i < n; i++) {
        suma_buna += valoare;       // 100000000000000 (10^14), incape in long long
    }

    cout << "Suma in int:       " << suma_gresita << "\n";   // numar gresit
    cout << "Suma in long long: " << suma_buna << "\n";      // 100000000000000

    return 0;
}

Reține forma: declari tipul în fața numelui variabilei. int n; rezervă 32 de biți; long long suma; rezervă 64. Diferența nu se vede în cum scrii codul, ci în cât de mari pot deveni valorile fără să se strice.